Cine este Pyuric?

           O intrebare interesanta legata de un nume si mai interesant. Pyuric (Cristina Chipurici) este o fosta eleva a CNBGC din promotia 2002-2006 care a lucrat si inca mai lucreaza cu foarte multe vedete din domeniul muzicii (Guess Who, Spike, Grasu XXL, Inna, Alex Velea si lista poate continua). Cu aceasta ocazie, echipa GCL a contactat-o pentru a o intreba care este reteta secreta a succesului ei foarte rapid.

GCL:  Cum era liceul acum cativa ani? Ne poti povesti si noua cateva amintiri placute? Am inteles ca s-au schimbat foarte multi profesori de atunci.

Pyuric: Cosbucul a fost cea mai tare perioada din viata mea, distractia era maxima. Am avut foarte multi profesori pe care i-am iubit si am inteles ca au plecat, dar in afara de aceasta, nu cred ca s-au schimbat prea multe. Mi-as dori sa retraiesc acea perioada, fara sa schimb nimic, doar sa o retraiesc. Profitati la maxim de aceasta perioada! N-o sa pot uita cum de ziua liceului am facut odata gratar in spate... mereu eram cu zambetul pe buze. Am pastrat legatura stransa cu cativa din colegii mei de liceu, chiar saptamana asta m-am intalnit cu colegul de banca dintr-a 9a :) si trecem in fiecare an sa-l sarbatorim pe Dirig de ziua lui (Andrei Florea).

GCL: Am citit pe site-ul (www.pyuric.ro) tau ca la numai un an dupa ce ai terminat liceul ai lansat blogul Monden.info, care a avut un succes imediat, fiind cel mai bun blog de muzica pana in prezent. Multora le este greu sa isi aleaga o cariera, insa tu ai stiut exact ce trebuie sa faci. Care a fost secretul?

Pyuric: Blogul l-am lansat in primul an de facultate impreuna cu Bobby Voicu. Eram la jurnalism si trebuia sa fac practica, insa nu mi-a placut cum se desfasurau lucrurile in mass-media din Romania pe partea de monden, pentru ca erau numai stiri scandaloase, prost documentate, despre lucruri nu foarte decente. Am refuzat sa cred ca este posibil sa se obtina rating numai din asa ceva, asa ca m-am hotarat sa fondez Monden.info - un blog de monden unde sa postez doar interviuri si stiri bine documentate din muzica/filme, fara barfe, fara scandaluri si fara prostii. Chiar in perioada asta se implinesc 4 ani de cand l-am infiintat, actual avand 10.000 de cititori unici pe zi, chiar daca noi nu am avut fonduri si nu am cumparat niciodata reclama pe nicaieri, deoarece nu cred in genul asta de promovare. La inceput a fost greu, nu aveam deloc relatii in industrie, am inceput pur si simplu sa contactez artistii si sa le spun ca vrem sa scriem pe o anumita tema si ca dorim o declaratie de la ei sau un interviu despre viata profesionala, nu barfe, si incetul cu incetul au inceput ei sa ne sune pe noi.

GCL:  Si ce sfaturi ai pentru elevii din Cosbuc? Multi sunt inca indecisi cand termina liceul, insa tu ai stiut exact ce sa faci. Sa mearga dupa ce le dicteaza inima sau dupa ce le dicteaza parintii si, uneori, profesorii?

Pyuric: Din contra, si eu am trecut prin foarte multe inainte de asta, nu stiam exact ce vreau sa fac. Am intrat intai la doua facultati de stat, apoi am zis ca asta nu e de mine, am experimentat foarte mult pana sa ma hotarasc. Sfatul meu este sa nu se arunce in prea multe directii si sa creada ca sunt priceputi la toate (mentalitate tipic romaneasca... ). Atunci cand isi dau seama cat de cat ce vor sa faca sa se axeze pe directia aia. Cat despre parinti si profesori, sa ia in calcul si ce spun ei pentru ca au o varsta, experienta, si stiu ce vorbesc, dar in acelasi timp sa echilibreze, sa faca ceea ce le place, sa treaca prin filtrul propriu. Eu daca as fi ramas la televiziune unde era vorba numai de barfe si scandaluri, cred ca as fi luat-o razna.

GCL: In prezent am vazut ca lucrezi cu cei de la Okapi Sound pe partea de promovare. Cum s-a ajuns aici de la un blog?

Pyuric: Eu eram mare fana a lor... cam asa a pornit totul. :) Chiar daca nu aveau foarte mult succes pe atunci, le stiam toate melodiile, mergeam la concerte. Dupa ce am fondat Monden.info am inceput pur si simplu sa scriu si despre ei, despre piesele lor,  le-am luat interviuri si i-am cunoscut practic ca pe toti ceilalti artisti. Inainte de ei m-am ocupat si de promovare pentru Inna, Alex Velea, Hi-Q, de foarte multi artisti... Pe cei de la Okapi i-am cunoscut destul de recent, in urma cu doi-trei ani, cam in perioada in care am inceput si masterul in Music Business la Berklee College of Music. Sunt niste oameni de care mi-au placut foarte mult, pe aceeasi lungime de unda ca si mine si cu foarte mult bun simt. La inceput Maximilian mi-a propus sa ma ocup de promovarea lui, si apoi si ceilalti pe rand, pana am ajuns sa lucrez cu toti. Recent am hotarat sa lucrez doar cu ei - am renuntat si la blogul Monden.info de curand (am ramas doar actionara, nu ma voi mai implica pe partea editoriala/promovare etc).

GCL: Noi te felicitam pentru succesele obtinute si iti dorim sa ai parte de si mai multe in continuare! Un cuvant de incheiere?

Pyuric: Of, urasc partea asta, niciodata nu stiu ce sa zic, e mai usor cand iau eu interviuri... Pai, imi este dor de liceu si sper sa trec pe la voi de Ziua Liceului. Spor la treaba cu revista tuturor!

GCL: Multumim pentru timpul acordat! 

Baschetul

 “Baschetul… atât de simplu si de comun. Toti colegii mei joacă in timpul pauzelor in sala de sport”. Lucrurile nu stau chiar așa atunci cand vine vorba de adevăratul joc de baschet. Desigur ca acesta poate fi jucat de distracție si de placere, dar fară a fi insă jucat in totalitate dupa regulile oficiale ale acestuia care desi poate par a-l restrictiona, îl fac însa mai frumos si mai spectaculos. Acesta a devenit în timp unul dintre cele mai răspândite jocuri sportive din lume. 

Baschetul este unul dintre cele mai complexe sporturi si se caracterizează prin finețe, precizia si fantezia exercițiilor tehnice si tactice, print talia inaltă si calitătile fizice si deosebite ale sportivilor. Toate aceste lucruri sunt implicate într-o luptă sportivă care pretinde spirit de echipă și de sacrificiu, inteligență și rezistență nervoasă, într-un sport care dovedeste de fiecare data de ce sunt în stare corpul și mintea umana . Marea majoritate a jucatorilor au o pregatire multilaterală, folosind in joc ambele maini cu usurinta si realizand executii tehnice in mare viteza si derutante.

Baschetul nu este un sport care poate fi practicat de oricine. In  primul rand este nevoie de un loc special amenajat pentru a putea juca baschet, fiind mai greu sa-ti improvizezi un astfel de teren in comparatie de exmplu cu fotbalul, unde poti improviza o poarta cu ajutorul a doua pietre sau poti alege 2 copaci pe post de bari.

Nu multi stiu ca acest sport a luat nastere intr-o unitate de invatamant superior, mai exact intr-o Universitate. De aceea se spune ca baschetul, pe langa calitatile fizice exceptionale necesita si un anumit nivel al inteligentei. Acesta a luat nastere in anul 1891,  cand un tânăr asistent de la colegiul Springfield, din statul Massachusetts, SUA, pe numele său James A. Naismith, a incercat să facă mai variate lecțiile de educație fizică ale studenților, cu un conținut mai atractiv și mai dinamic. Tanarul asistent a combinat unele reguli din jocul de fotbal cu 13 reguli noi și a înlocuit poarta cu un coș suspendat pe un perete. Astfel a luat naștere sportul căruia i s-a spus apoi basketball (basket = coș, ball = minge).

Desi suna incredibil si in acelasi timp foarte ciudat, la început echipele erau alcătuite din câte 50 de jucători, apoi numărul s-a redus treptat pentru a se ajunge la echipe formate din 5 jucători. Jocul se răspândește în Europa, fiind prezentat demonstrativ la Jocurile Olimpice din 1904 (de la St. Louis). În 1932 se constituie Federația Internațională de Baschet Amator (F.I.B.A.) și din 1935 se dispută Campionatele Europene (la care a participat și țara noastră).

Un alt lucru ce pare greu de crezut avand in vedere cunostintele noastre despre baschetul modern este faptul ca prima întâlnire oficiala de baschet din România a fost câstigata de echipa Liceului Mihai Viteazu, cu scorul de 11- 9, în disputa cu jucatorii Liceului Dimitrie Cantemir. La noi in tara, primele demonstratii de baschet au fost efectuate in 1920, urmand ca ulterior, în anul 1922 sa apara primul si unicul teren regulamentar din Bucuresti în curtea Liceului Mihai Viteazu. Acesta este cu siguranta un lucru de mandrie pentru “Mișu”.

Ce spuneti de un mic test de imaginatie pentru a vedea baschetul si dintr-o alta perspectiva

?

Imagineaza-ti ca esti intr-o sala de zeci de mii de oameni, iar sentimentul pe care-l ai nu difera fata de cel al gladiatorilor din Roma antica care intrau sa se dueleze ca niste adevarati lei. Toata lumea incurajeaza, hudiduie, tipa si striga cu ardoare. Din tribune se mai aud uneori si niste tobe. Atmosfera descrie cu siguranta un meci de finala. Dupa un joc spectaculos si intens, scorul este de 83 la 81 pentru adversari. Dupa un time-out cerut de antrenorul ce desena tactica pe tabela sa ca si cand ar aranja strategic piesele de sah pe tabla ,echipele reintra in teren. Doar 5 secunde si 2 puncte fac diferenta intre invingatori si invisi, intre pradatori si prada. Un jucator al echipei parca condamnata sa piarda executa in ultima secunda o aruncare de 3 puncte. Mingea ii paraseste varfurile degetelor. Toata zarva, tot murmurul, toata galagia si nebunia, frenezia ce cuprindea sala si depasea chiar limitele acesteia inceteaza. O liniste apasatoare iti inunda urechile. Timpul e acum relativ. O secunda are 60 de minute. Ce s-a intamplat cu toata zarva? Toti ochii se plimba dupa mingea ce se indreapta spre cos. Toti traiesc la unison acleasi sentiment de neputinta, acelasi sentiment de emotie, acelasi sentiment de nod in gat ce nu vrea sa mai coboare. In urmatoarea clipa mingea trece prin inel atingand doar plasa. Sah mat! Prada devine vanator , invingatorii devin invinsi. Invinsii cad la pamant si isi pun mainile in cap. Unii si-au dat frau liber lacrimilor in timp ce altii au doar lacrimi in ochi ca niste lei adanc raniti , dar care nu vor sa-si arate durerea din respect pentru nobilul titlul de regi, titlu ce-l purtau candva.  Zgomotul mingii ce a atins doar plasa, acel “fas!” atat de greu de auzit si totusi atat zgomotos pentru pierzatori, reprezinta sunetul dulce al victoriei pentru unii si doar o melodie infioratoare pentru ceilalti. O melodie ce le va rasuna mult timp in minte exact ca un ecou.

                                                Cum ti se pare baschetul acum?

                                     Limits, like fears, are often just an illusion.
                                                         Michael Jordan

                                                                                                                           Grigorescu Gabriel

Silviu Man

GCL: Cum ati descrie actoria?

Silviu: Actoria e ca o dragoste, nu se poate definii "actoria este arta prin care omul preia anuminte comportamente
si le reda pe scena", se pierde tot ce era mai interesant in chestia asta care implica uneori o lumina,
un partener si te implica pe tine.

GCL: Cine este actorul tau model?

Silviu: Au fost multi, tin minte ca era o nebunie dupa Van Damme daca iti vine sa crezi, ca orice junior la varsta mea
lesinam dupa Van Dame, vroiam sa fac chestia aia cand lovea el cu piciorul undeva deasupra, nu mi-a iesit niciodata
in schimb m-am ales cu niste ligamnete intinse cu ocazia asta, apoi am trecut la un nivel superior si am ajuns la
Schwarzenegger care era mult mai bun si ma dadeam cu crema de pantofi pe obraji, vroiam sa am si eu bicepsii si
tricepsii aia, nu i-am avut niciodata nici p-aia. Dupaia am inceput sa ma uit si eu la tipi mai seriosi, care
sunt foarte multi. Povestea unul din profesorii mei "domnule actorul este un tip care imprumuta comportamente,
manifestari sau replici de peste tot", deci insasi faptul ca eu vorbesc acum cu tine, poate ca ceva din tine
e la mine, fara sa-mi dau seama, eu preiau tot timpul, e ca si cum pictorul pune anumite culori, el nu stie
ca le-a vazut pe zidul cutare ci doar le pune acolo, asa si cu actoria: nu pot sa zic ca am un model, modelul
meu sunt eu, eu cu mine am de lucru, dar iau de ici colo, de la cei care ma impresioneaza, dar nu numai actori
si de la oameni si de peste tot.

GCL: Cui ai vrea sa-i multumesti pentru ca ai ajuns aici?

Silviu: Bunului Dumnezeu care a facut-o pe mama si mama care m-a facut pe mine, n-am ce discurs de Oscar sa tin acuma,
e un drum pe care pana la urma sunt si bune si rele si ii multumesti lui Dumnezeu ca esti in viata, ca esti bine
si ca poti sa faci ce-ti place. Chit ca e actorie chit ca e altceva, important e sa faci ce-ti place, sau sa nu.

Iarna laptarie, vara motoare

Pe 18 martie 2010 a fost ultima oara cand s-au mai auzit acorduri de chitara in “Laptarie”.

Cei privilegiati au fost baietii de la OCS, cei ce au cantat la inchiderea laptariei, fiind pentru ultima data cand Dan Amariei a ridicat publicul din pub-ul bucurestean in picioare .

Laptaria lui Enache se va inchide pentru urmatoarele 28  de luni pentru o serie de lucrari de amenajare la T.N.B!

Un lucru ingrijorator pentru fanii terasei La Motoare este inlocuirea acoperisului actual cu unul in forma palariei lui Caragiale lucru ce poate face uitat pentru totdeanuna terasa de pe acoperisul teatrului national.

“Laptaria” a luat viata in anul 1920 fiind locul de promenada al scriitorilor din acea vreme, un loc unde proza si poezia erau la ele acasa . Cu timpul, usor usor, a devenit locul de lansare al unora dintre cele mai mari trupe rock, ajungand unul dintre cele mai inportante locuri pe harta cluburilor de concerte “live’.

“La Motoare”, varianta insorita a “Laptariei”, este una dintre cele mai populare terase pe timp de vara ,un turn babel, un loc unde gasesti laolalta rock-eri, hypsteri,emo,oameni normali, convietuind in armonie, un loc ce a intrat usor in inimile tinerilor bucuresteni!

In ultima vreme, Laptaria devenise unul dintre cele mai populare baruri din Bucuresti ; unii chiar ajunsesera sa nu se mai salute, primele cuvinte fiind: mergi in “laptarie” sau hai pe “Motoare”. Devenise deja obsendant, dar tot odata te simteai foarte bine ,vara, cand erau 40 de grade, tolanit pe o perna moale, cu o bere  rece langa tine, cu vantul ce-ti batea-n plete , era tot ce-ti puteai dori...

Acum acestea ramin doar amintiri , tot ce mai putem face este  sa speram, si sa ne rugam,  ca nu ne-am luat la revedere definitiv,  doar temporar, doarece laptaria a plecat in  concediu ,unul bine meritat dupa 20 de ani in care a luptat cu banul si cu concurenta ce era tot mai acerba , reusind sa invinga prin concertele si piesele de teatru, lucru cu care aceasta a tinut mereu stacheta sus, reusind tot odata sa-si  cerne si vizitatorii!

Ne va fi dor sa alergam pana sus  pe trepte, sa o vedem pe batranica aceea nervoasa lucrand in lift la vesnicile ei goblenuri ,sa-l injuri pe acel batranel cand nu te lasa sa intri, ne va fi dor sa ne lafaim la umbra pe acoperisul TNB, sa stam la un pahar cu prietenii, sa radem, sa glumim cu ei, sa simtim ca acolo sus este o lume a noastra, una mica, in care incercam sa uitam de griji, un fel de “Alice in tara minunilor”, o comparatie cam plastica, dar care se potriveste de minune cu cele intamplate acolo sus. De multe ori, vara, cand erau zeci de oameni, te puteai intreba de ce nu-si cer autonomia si sa creeze propria lor lume, ca tot vedeai mereu aceleasi fete!

Ne vom gandi la tot ce a inseamnat acest monstru sacru al barurilor bucurestene, un loc cu o patalama greu de depasit ,un loc asupra caruia anii  si-au pus amprenta .A fost   coneseur al talentelor, ca o sita fina, prin care au trecut doar cei ce au dovedit ca au ceva de aratat,  fiind aruncati ca o masea stricata  toti ce-i care incercau sa pacaleasca publicul, vanzandu-si arta de “nimic”.

Asa ca nu o sa spunem adio, ci pe curand. Astept ca acest loc sa ne primeasca si peste 3 ani in bratele lui si sa ne umple de momente fericite, asa cum a facut-o pana acum, 
nedezamagindu-ne nicicand!


                                     Sasu Alexandru

Ana Pepine

GCL: Cum a fost prima oara pe scena?

Ana: Daca e s-o iau prima prima oara, cand eram mai mica nu?prima oara in viata mea?
Nu am vazut publicul, pur si simplu nu era contextul asta sa simt ca eu sunt pe scena,
ca publicul e afara, lumini, aplauze, ai emotiile asa ca de mari incat nu percepi aceste lucruri,
si mama zicea: "vin la spectacol si o sa te emotionez si n-o sa-ti iasa lucurirle ca te sperii ca e
mama in sala", dar atunci nici nu mai imi trecea prin cap cine mai e in sala. Emotiile sunt foarte
mari inainte sa incepi, emotii in care simti ca iti dai sufletul acolo, dar cand incepi se schimba,
ianinte esti rece ca o soparla cum intri in scena te faci calda imediat si functioneaza altfel,
te bucuri, esti foarte atent la ceea ce faci. Apoi iti place din ce in ce mai mult si cand se termina
spectacolul zici "aaaa, gata?!". Bine si cele mai frumoase momente sunt atunci vezi oamenii care
inteleg si se bucura cand ii privesti in ochi. Prima oara era de parca intram in ocean si ma scufundam
si mai ieseam din cand in cand sa iau aer, si cand s-a terminat ma gandeam "atat a fost?", nici nu-mi
dadeam seama ce am trait. La inceput e halucinant, dar pe cat incepi sa controlezi lucrurile
care ies din tine e din ce in ce mai frumos.

GCL: Cui ai vrea sa-i multumesti pentru ca ai ajuns aici?

Ana: In principal domnului Puric, dar inainte de el totusi au fost niste persoane Andi Vasluianu, adica cu el
am inceput prima data si el la auditii mi-a spus ca nimeni nu m-a vrut, dar ca el a simtit ceva
si a zis ca "asta e o iau pe raspunderea mea", apoi dupa ce eram in trupa si m-au cunoscut toti
mi-a zis ca "toti te iubeau pe tine". Iti dai seama ce mult ii datorez lui ca a pariat pe mine, ca daca
nu era el restul nu ma luau si poate nu mai faceam teatru. Si dupaia cand am mers cu trupa au fost alti
actori, din trupa de la Dan Puric, deci pana la urma tot Dan Puric e cel mai important. Dupa ce
prima trupa s-a despartit el m-a tinut minte si m-a sunat spunandu-mi "vreau sa vii la mine in trupa".

Căluții..

Hop-ho, hop-ho, hop-ho..Ce înseamnă? Așa îi spui Leonei  ca să meargă mai încet sau să se oprească. Și acuma vă întrebați cine e Leona, nu? Leona este un căluț de la centrul militar Steaua. De fapt, este o iapă foarte frumoasă: este albă, dar are și pistrui si o coamă foarte pufoasă.

Ne-am cunoscut cu Leona atunci când echipa GCL a auzit că la Steaua sunt niște căluți foarte prietenoși care dabea așteaptă să cunoască lume nouă. Înainte ca două persoane să se împrietenească trebuie să facă cunoștință, așa e și la cai: trebuie să-l lași să te cunosacă deci dacă începe un cal să te lingă pe mână înseamnă că vrea să vadă cine ești, apoi mângâiel un pic pe gât încât el să te simtă. Apoi începeți să fiți prieteni foarte buni, iar cel mai bun mod de a face asta este să începeți să călăriți. Eu personal credeam că este foarte ușor până m-am văzut pe șa. Când te plimbi e ușor, dar la trap e altă mâncare de pește. O dată ce armăsarul mărește viteza trebuie sa fi unul și acelaș cu el, altfel riști să te lovești și să lovești calul, ceea ce nu e un lucru foarte bun. Dacă reușești să fi una cu căluțul o să simți un sentiment foarte puternic, acesta fiind legătura creată de tine și el. Așa că după ce călăriți trebuie să-i mulțumiți: îl mângâiați pe gât dar nu ca la copii, trebuie să vă simtă când îl atingeți, apoi trebuie să-l răsplătești, cel mai indicat fiind cu un măr, un morcov sau un cubuleț de zahăr.

În vizita noastră la această herghelie am învățat câte ceva despre călărit și despre cai, așa că îi vom mai vizita pe acești armăsari care ne-au lăsat uimiți de splendoarea lor și cu zâmbetul pe buze.

                                                                                                                        Vancea Adrian

Stefan Roxanda

Pentru ca echipa GCL a participat la spectacole de pantomima de la Sala Rapsodia, ne-am gandit sa luam cateva interviuri actorilor. Unul dintre ei este Stefan Roxanda.

Cum a fost prima data pe scena?

Da, a fost foarte stresant, cu o invatatoare isterica in culise, cu un public foarte numeros in sala si cu

o colega care ma calca tot timpul pe picioare, asta in çlasa a III-a sau a IV-a, dupa care la o serbare trebuia

sa joc pe Setila din Harap-Alb si cred ca aveam doua replici acolo "mi-e sete, nu mai pot de sete", si le-am

repetat 2 saptamani, le-am repetat si cand am ajuns la momentul respectiv am uitat. Deci a fost prima mea

aventura pe scena, sau printre primele. Dupa care incet, incet cu altele pe la liceu si pana in seara asta

multumesc lui Dumnezeu ca de fiecare data a fost cu emotii, asta e cel mai important, cand nu mai ai emotii

mai bine te duci acasa.

Ce este actoria pentru tine?

Uite la asta nu m-am gandit niciodata. Ion Clujea (un mare profesor si regizor) spunea la un moment dat ca

arta actorului nu este o meserie este un mod de viata si cumva in anul I de facultate am fost educati in sensul

asta, adica sa consideram ca arta actorului este un mod de viata. M-as feri cumva de aceste definiri si

limitari in acelas timp ca arta actorului este un mod de viata si doar atat, e greu de spus. Stii ca se spune

ca cea mai grea meserie este aceea de om, o femeie ar spunce ca cea mai grea meserie este aceea de mama,

bine meserii intre ghilimele, cert este ca arta actorului care orice alta arta nu este o meserie sau daca

o faci sau daca o practici ca pe o meserie atunci ai cam ratat-o, acolo este o vocatie este ceva pe care

il faci tot timpul si in care esti in continu. Si aici trebuie sa mai subliniezi un lucru, ca daca esti actor

sau regizor, asta nu inseamna ca joci si in timpul liber. Marii actori spuneau ca cei care joaca mai mult

in timpul liber decat pe scena sunt actori de culise si sunt mult mai buni in culise decat pe scena, in sensul

asta. Deci arta actorului este ceva ce numai acel lucru poate sa faca.

Cui ati dori sa-i multumiti pentru ca ati ajuns aici?

Lui Dumnezeu.