Ana Pepine

GCL: Cum a fost prima oara pe scena?

Ana: Daca e s-o iau prima prima oara, cand eram mai mica nu?prima oara in viata mea?
Nu am vazut publicul, pur si simplu nu era contextul asta sa simt ca eu sunt pe scena,
ca publicul e afara, lumini, aplauze, ai emotiile asa ca de mari incat nu percepi aceste lucruri,
si mama zicea: "vin la spectacol si o sa te emotionez si n-o sa-ti iasa lucurirle ca te sperii ca e
mama in sala", dar atunci nici nu mai imi trecea prin cap cine mai e in sala. Emotiile sunt foarte
mari inainte sa incepi, emotii in care simti ca iti dai sufletul acolo, dar cand incepi se schimba,
ianinte esti rece ca o soparla cum intri in scena te faci calda imediat si functioneaza altfel,
te bucuri, esti foarte atent la ceea ce faci. Apoi iti place din ce in ce mai mult si cand se termina
spectacolul zici "aaaa, gata?!". Bine si cele mai frumoase momente sunt atunci vezi oamenii care
inteleg si se bucura cand ii privesti in ochi. Prima oara era de parca intram in ocean si ma scufundam
si mai ieseam din cand in cand sa iau aer, si cand s-a terminat ma gandeam "atat a fost?", nici nu-mi
dadeam seama ce am trait. La inceput e halucinant, dar pe cat incepi sa controlezi lucrurile
care ies din tine e din ce in ce mai frumos.

GCL: Cui ai vrea sa-i multumesti pentru ca ai ajuns aici?

Ana: In principal domnului Puric, dar inainte de el totusi au fost niste persoane Andi Vasluianu, adica cu el
am inceput prima data si el la auditii mi-a spus ca nimeni nu m-a vrut, dar ca el a simtit ceva
si a zis ca "asta e o iau pe raspunderea mea", apoi dupa ce eram in trupa si m-au cunoscut toti
mi-a zis ca "toti te iubeau pe tine". Iti dai seama ce mult ii datorez lui ca a pariat pe mine, ca daca
nu era el restul nu ma luau si poate nu mai faceam teatru. Si dupaia cand am mers cu trupa au fost alti
actori, din trupa de la Dan Puric, deci pana la urma tot Dan Puric e cel mai important. Dupa ce
prima trupa s-a despartit el m-a tinut minte si m-a sunat spunandu-mi "vreau sa vii la mine in trupa".